Cea mai mare încercare, care avea să-mi influențeze viața și deciziile, s-a întâmplat când aveam 5 ani. Eram singură afară și am fost ademenită de un necunoscut cu o ciocolată. Pentru un copil, din era lui Ceaușescu, o ciocolată era echivalentul unei minuni. Așadar, am urmat necunoscutul și ciocolata în pădure. Acolo, lucrurile au luat o turnură pe care eu nu am înțeles-o ani de zile. Acel necunoscut a încercat să profite de mine, însă nu a reușit și am scăpat. Am fost doar atinsă, dar în sufletul meu a rămas o traumă adâncă pe care am cărat-o până la 40 de ani.

Prima oară când am avut curajul să povestesc despre tentativă și pedofilul cu ciocolata aveam 18 ani, iar prietena mea din copilărie povestea despre ceva similar, și am reușit să articulez cuvintele: „și mie mi s-a întâmplat asta.” Apoi am avut curajul să îi povestesc mamei și am rămas înmărmurită pentru că nu a zis nimic. Îmi venea să urlu de durere și de dezamăgire, căci mama nu a simțit să reacționeze sau să facă ceva. Aveam să aflu mult mai târziu de ce-ul ei și am înțeles să o privesc cu compasiune. Viața mi-a dat de înțeles că sunt singură și trebuie să mă bazez doar pe resursele mele. Timp de 35 de ani, în mintea mea se derula filmul tentativei și seară de seară visam un alt deznodământ sau o altă versiune. Încercam să procesez cele trăite, neînțelese, îndesate în adâncul meu. Purtam o mare rușine, vinovăție și murdărie. Prima oară când am desenat un copil jucându-se, m-am desenat pe mine și acel necunoscut. A fost șocant și extrem de traumatizant. Am plâns peste acel desen și lacrimile mele voiau să șteargă cu totul experiența aceea, dar nu am reușit doar cu lacrimi. A fost nevoie de vulnerabilizare, de deschidere, de terapie, de intenție și voință continuă ca să vindec acea traumă.

Ce am făcut practic? Am făcut psihoterapie, EFT, EDMR, hipnoză și cumva reveneam mereu la trauma de la 5 ani, care aștepta să fie curățată, extrasă și eliberată.

apoi am descoperit terapia Theta.

Datorită acestei terapii prin meditație ghidată Theta, eu astăzi sunt o persoană plină de bucurie, plină de compasiune, iubesc oamenii și aleg să lucrez cu ei.

Pe parcursul vieții, am trecut prin multe încercări, mai mici sau mai mari, iar una îmi revine mereu în minte. Aveam să traversez deșertul din Egipt, cu călăuze înarmate, și aveam să ajung nevătămată fizic, dar etern schimbată spiritual, în Israel. Eram turistă în Egipt și urma să traversăm cele 3 puncte de frontieră până la intrarea în Israel, când am fost opriți de 2 mașini pline de beduini înarmați cu mitraliere. Am fost aruncați în mașinile de teren peste valizele noastre burdușite cu lucruri din România și au tras peste noi pături pe care le-au legat cu sfoară. În acel moment am crezut că nu voi mai putea vorbi niciodată. Am simțit cum vocea mea este înghițită și în locul ei este abisul, care nu are niciun sunet de transmis. Atunci, la 22 de ani, am albit pe loc. Acest semn a rămas o ancoră adâncă, care avea să-mi activeze curajul în multe situații. Mașinile au început să gonească printre dunele de nisip și, după câteva minute, am auzit poliția de frontieră care ne urmărea și ne soma cu focuri de arme să oprim. După o oră de goană prin deșert, acoperiți cu pături, am ajuns la o tabără în mijlocul deșertului Sahara, unde am fost eliberați de sub pături și dați jos de pe valize. Eram înconjurați de beduini înarmați cu mitraliere, stăteam în fața unei tabere care avea câteva corturi improvizate din rafie. Eram 18 oameni de diferite vârste și eram înfometați, însetați, speriați, traumatizați și nu reușeam să înțelegem ce s-a întâmplat. În primele minute, toți am crezut că am fost răpiți, nu știam dacă o să mai rămânem în viață sau ce avea să se aleagă de noi și trupurile noastre. După ce am debarcat în tabără și am văzut că nu ne este viața pusă în pericol, am căutat să stăm cât mai grupați, unii aproape de ceilalți, ca să fim în siguranță. Am stabilit să dormim cu rândul, ca să nu se întâmple vreo nenorocire în timpul nopții. Pe pereții din corturile de rafie erau calendare menstruale, desenate de persoanele care stătuseră atât de mult în acea tabără încât avuseseră nevoie să scrie undeva zilele care trecuseră. Asta ne-a descurajat profund. Am adormit așa, panicați, printre sughițuri și suspine.

A doua zi dimineață, după o noapte teribilă, de neuitat, am văzut soarele cum răsare în mijlocul deșertului Sahara și niciunul dintre noi nu știa unde se afla. Am fi vrut să ne bucurăm de orice, dar teama, setea și frica erau singurele care ne guvernau mintea, trupul și sufletul. Pe la ora 10.00 ne-au chemat la masă. Puseseră pe niște pături tăvi imense de inox, pe care erau pepene roșu tăiat felii, ton, lipii, roșii și castraveți și câteva sticle de apă. Am băut apa cu o sete nemaîntâlnită și am mâncat, ceea ce avea să fie singura noastră masă până a doua zi la prânz. Dar, hei, noi nu știam asta. Eram doar panicați și speriați de ceea ce nu știam, nu înțelegeam și nimic nu avea sens. Nimeni nu ne dădea niciun răspuns, în engleză refuzau să vorbească. Pe la ora 12, unul dintre ei a început să vorbească în ebraică cu o femeie din grupul nostru și i-a oferit să meargă cu el, împreună cu încă o persoană din grup, pentru a vorbi la telefon. Doamna m-a ales pe mine să îi însoțesc și astfel aveam să îl sun pe soțul meu, care mă aștepta în Israel, după ce plătise suma exorbitantă de 5000 $ în 2002, pentru a mă aduce în Israel. A urmat o cursă prin deșert, până când, în vârf de deal, a găsit semnal și ne-a dat voie să sunăm după ce a terminat el o conversație aprinsă. L-am sunat pe soțul meu și l-am liniștit, spunându-i că sunt în deșert, dar sunt bine, că nu mi s-a întâmplat nimic și în curând o să plecăm spre destinație. A urmat o perioadă de așteptare în tabără, până când, la căderea nopții, am fost iar îmbarcați în jeep-uri și am pornit prin beznă. Am călătorit așa câteva ore și am văzut de la depărtare Eilat, dar noi aveam să facem un ocol și să traversăm deșertul din Egipt spre Israel, urmăriți de mașini de poliție, sub focuri de avertisment, urmăriți de câinii poliției de frontieră. Abia spre dimineață, după ceea ce părea a fi cel mai mare coșmar al vieții mele, am trecut în Israel pe sub gardul ghimpat.

Acolo, în deșert, mi-am pierdut lucrurile, dar m-am regăsit pe mine. Acolo am albit, dar am făcut conexiunea cu sinele meu, cu forța mea interioară. Acolo, în deșert, am aflat că nu sunt niciodată singură, acolo am crezut că am rămas fără voce, dar iată cât de multe povești am de spus și cum calea m-a adus să ghidez oameni prin terapie și să le arăt ce există dincolo de frici, teroare, traumă și disperare.

Acea răscruce de drumuri pe care am traversat-o în deșert mi-a arătat calea spre regăsire. Au urmat zeci de ani de căutări, cursuri, muncă cu mii de oameni, terapii, cursuri, dezvoltare personală organică și specializări în terapiile complementare prin meditație ghidată Theta. Am rostit, la 20 de ani, la primul curs de terapie prin joacă, intenția mea de a sprijini oamenii în a găsi echilibrul. Nu știam foarte bine cum să fac asta, dar simțeam o forță interioară care îmi dădea încredere că am multe de oferit.

Fast forward la 41 de ani, înarmată cu încredere, experiențe definitorii, mi-am dat voie să încep să profesez ca terapeut prin meditație ghidată Theta. După 4 ani de experiență intensă cu cei care m-au ales terapeut, am devenit Instructor Formator Theta și descopăr și susțin oamenii a căror misiune este aceea de a ghida terapeutic alți oameni.

Astăzi sunt recunoscătoare miilor de oameni ghidați, recunoscătoare celor care mă susțin și apreciază, recunoscătoare zecilor de cursanți formați de mine ca instructori Theta. Fiecare pas al acestui drum este dedicat în întregime celor care caută echilibru, vindecare și o viață trăită cu sens. În această călătorie, am descoperit că, de fapt, fiecare om pe care îl ajut este o lecție, o oglindă, un pas spre propria mea evoluție.

Îmi urmez visul cu o bucurie greu de pus în cuvinte și aleg să mă deschid experiențelor ce vin în calea mea.